Biografii ale familiei de mucenici

Nicolae al II-lea a fost ultimul ţar care a guvernat Rusia. Palatul Alexandru a fost locul unde s-a născut, unde mama sa l-a adus pe lume în Dormitorul Albastru în data de 6 mai 1868. Providenţial lucru a fost faptul că tocmai în această zi este prăznuit Dreptul Iov, îndelung răbdătorul, care avea să fie o preînchipuire a nesfârşitelor cazne care au marcat viaţa tragică a împăratului. Micuţul „Nicky”, aşa cum era strigat, era odrasla împărătesei Maria Feodorovna Romanova, fostă prinţesă Dagmar a Danemarcei, şi a impunătorului Alexandru Alexandrovici Romanov.

Alexandru al III-lea era un bărbat care impresiona şi îi domina pe ceilalţi prin înălţime şi forţa personalităţii sale. Din păcate, Nicolae s-a asemănat mamei sale. Avea o înălţime de aproximativ 5'6", iar unchii săi din dinastia Romanov îl depăşeau cu mult. A încercat să compenseze acest defect prin activităţi atletice, dar în ciuda eforturilor sale, a rămas destul de scund şi plăpând din punct de vedere fizic. Picioarele sale erau scurte, dar acest lucru era mai puţin evident atunci când călărea, căci atunci arăta cel mai prezentabil pentru un împărat. Cei mai mulţi care l-au întâlnit vorbeau despre ochii săi albaştri care oglindeau sufletul său, după părerea unora.

Nicolae avusese parte de o educaţie ireproşabilă, fiind probabil cel mai cultivat monarh din vremea sa. Părinţii săi fuseseră destul de destupaţi pentru a anticipa cât de diferite erau responsabilităţile unui ţar în  secolul al XX -lea, faţă de cele de dinainte. Familia imperială era în permanenţă ameninţată de pericolul terorist. Odată a explodat o bombă în vagonul lor şi numai umerii puternici ai împăratului Alexandru au împiedicat ca acoperişul să se prăbuşească peste întreaga familie. Organe puternice de poliţie secretă îi protejau, însă acest lucru a însemnat pentru Nicolae să se dezvolte izolat de familia sa. Acest lucru l-a tras înapoi, iar el s-a maturizat târziu. Niciodata nu a dobândit încredere în forţele proprii. Întrucât nu a avut relaţii strânse cu elita intelectual-artistica din Rusia, a preţuit mai mult principiile tradiţionale ale onoarei şi jertfei, ceea ce i-a adus prejudicii în cadrul guvernării.

Fiind prinţ moştenitor, ţareviciul Nicolae a dobândit rangul de colonel al gărzilor de cavalerie. Iubea munca militară şi întotdeauna s-a considerat un om al armatei. Caracterul său şi abilităţile sociale au fost influenţate puternic de anii în care a fost un tânăr ofiţer care se împrietenise pe termen lung cu unii dintre confraţii săi. Aceştia au fost anii cei mai frumoşi şi fericiţi ai săi, când se bucura de o oarecare libertate, fiind scutit de grija pentru viitor. Tatăl său era încă relativ tânăr şi Nicolae se aştepta la alţi câţiva ani de viaţă în calitate de ofiţer aristocrat. În această perioada a cunoscut-o pe tânăra balerină Mathilde Kschessinka, care a devenit prima sa iubită. Nu a fost o relaţie de durată, întrucât amândoi erau conştienţi că nu puteau ieşi în public împreună, iar în plus, Nicolae îşi dăruise deja inima prinţesei germane din Hessa-Darmstadt, Alix. Mulţi credeau că nu este o partidă reuşită, întrucât Alix nu făcea dovada unei personalităţi tipice pentru o viitoare ţarină a Rusiei. Nicolae nu a putut fi convins să aleagă altă mireasă, iar cuplul s-a logodit oficial în 1893. În 1894, tatăl lui Nicolae s-a îmbolnăvit grav de nefrită, iar starea acestuia de înrăutăţea tot mai tare. Doctorii ţarului Alexandru l-au sfătuit să călătorească în zona Crimeii, unde clima era mai blândă, însă monarhul a murit în braţele vestitului duhovnic şi tămăduitor Ioan de Kronstadt  la Livadia, la vârsta de 47 de ani. 

Nicolae nu se simţea pregătit pentru a conduce. Era conştient că misiunea de a guverna Rusia era o sarcină grea, care depăşea experienţa şi abilităţile sale. Era însă încredinţat că Dumnezeu îi alesese acest destin, în ciuda neputinţelor sale. Noul împărat a luat foarte în serios momentul încoronării, fiind foarte pătruns de experienţa ungerii spirituale întru această slujire. După ce i-a fost aşezată coroana pe cap, Nicolae a căutat sprijin şi călăuzire mai întâi în forţele sale, şi apoi în Dumnezeu care i-a dat să poarte această cruce. La scurt timp după ce a realizat că este înconjurat de birocraţi ipocriţi şi mânaţi doar de interese proprii, Nicolae a înţeles că se poate bizui pe foarte puţini. Fiind trădat şi dezamăgit de rude, a căutat sprijin la soţia sa. Nicolae a devenit neîncrezător în natura umană, ducându-l la izolare şi singurătate.

Înainte de toate, Nicolae iubea Rusia şi apoi familia. El gândea că destinul celor două entităţi era indisolubil. Nimeni nu cunoştea slăbiciunile dinastiei Romanov mai bine decât el însuşi, şi totuşi considera că monarhia era singura forţă care putea preveni Rusia de la destrămare. Nicolae era suficient de inteligent pentru a realiza cât de probabilă era asasinarea sa. Decizia Alexandrei de a se căsători cu el şi de a-şi asuma un viitor nesigur era un act de devotament pe care el îl aprecia enorm.

Nicolae era profund religios şi în genere o persoană solitară, care prefera compania câinilor săi prezenţei miniştrilor de stat. Vânătoarea era o pasiune care îl detaşa din tumultul vieţii politice din St. Petersburg. Nicolae a preferat să locuiască la ţară, în apropiere de centrul oraşului, decât să stea în Palatul de Iarnă. Palatul Alexandru a devenit căminul său principal, iar Peterhof era locul de reşedinţă pe litoral. În palatul său, ţarul lucra singur la masă. Refuzând să aibă un secretar, îşi conducea singur activităţile, ajutat fiind de oficialităţile de la curte şi valeţii săi. Nicolae era foarte muncitor în cadrul activităţilor de stat, deşi realizările lui erau limitate adesea de tendinţa de a se concentra asupra detaliului în detrimentul ansamblului. Nu era sigur de părerile proprii şi considera că a întreba pe cei din jur sau a cere sfat era o dovadă de slăbiciune şi ezitare. Astfel, el a încercat să-şi urmeze propriile porniri, care erau de altfel limitate la propria experienţă.

Fragmente traduse de pe site-ul http://www.alexanderpalace.org/

După cum puteţi citi în această scurtă biografie, Sfântul Împărat Nicolae nu era un monarh perfect, Biserica nu încearcă să acopere slăbiciunile sale omeneşti, ci să evidenţieze calităţile sale duhovniceşti. Mântuitorul a spus că vom fi judecaţi după starea în care vom fi aflaţi. Dacă această familie a fost ucisă într-un context spiritual foarte înalt, nimic nu o face mai puţin demnă de cinstire în rândul sfinţilor