Biografii ale familiei de mucenici

Nicolae al II-lea a fost ultimul ţar care a guvernat Rusia. Palatul Alexandru a fost locul unde s-a născut, unde mama sa l-a adus pe lume în Dormitorul Albastru în data de 6 mai 1868. Providenţial lucru a fost faptul că tocmai în această zi este prăznuit Dreptul Iov, îndelung răbdătorul, care avea să fie o preînchipuire a nesfârşitelor cazne care au marcat viaţa tragică a împăratului. Micuţul „Nicky”, aşa cum era strigat, era odrasla împărătesei Maria Feodorovna Romanova, fostă prinţesă Dagmar a Danemarcei, şi a impunătorului Alexandru Alexandrovici Romanov.

Alexandru al III-lea era un bărbat care impresiona şi îi domina pe ceilalţi prin înălţime şi forţa personalităţii sale. Din păcate, Nicolae s-a asemănat mamei sale. Avea o înălţime de aproximativ 5'6", iar unchii săi din dinastia Romanov îl depăşeau cu mult. A încercat să compenseze acest defect prin activităţi atletice, dar în ciuda eforturilor sale, a rămas destul de scund şi plăpând din punct de vedere fizic. Picioarele sale erau scurte, dar acest lucru era mai puţin evident atunci când călărea, căci atunci arăta cel mai prezentabil pentru un împărat. Cei mai mulţi care l-au întâlnit vorbeau despre ochii săi albaştri care oglindeau sufletul său, după părerea unora.

Nicolae avusese parte de o educaţie ireproşabilă, fiind probabil cel mai cultivat monarh din vremea sa. Părinţii săi fuseseră destul de destupaţi pentru a anticipa cât de diferite erau responsabilităţile unui ţar în  secolul al XX -lea, faţă de cele de dinainte. Familia imperială era în permanenţă ameninţată de pericolul terorist. Odată a explodat o bombă în vagonul lor şi numai umerii puternici ai împăratului Alexandru au împiedicat ca acoperişul să se prăbuşească peste întreaga familie. Organe puternice de poliţie secretă îi protejau, însă acest lucru a însemnat pentru Nicolae să se dezvolte izolat de familia sa. Acest lucru l-a tras înapoi, iar el s-a maturizat târziu. Niciodata nu a dobândit încredere în forţele proprii. Întrucât nu a avut relaţii strânse cu elita intelectual-artistica din Rusia, a preţuit mai mult principiile tradiţionale ale onoarei şi jertfei, ceea ce i-a adus prejudicii în cadrul guvernării.

Fiind prinţ moştenitor, ţareviciul Nicolae a dobândit rangul de colonel al gărzilor de cavalerie. Iubea munca militară şi întotdeauna s-a considerat un om al armatei. Caracterul său şi abilităţile sociale au fost influenţate puternic de anii în care a fost un tânăr ofiţer care se împrietenise pe termen lung cu unii dintre confraţii săi. Aceştia au fost anii cei mai frumoşi şi fericiţi ai săi, când se bucura de o oarecare libertate, fiind scutit de grija pentru viitor. Tatăl său era încă relativ tânăr şi Nicolae se aştepta la alţi câţiva ani de viaţă în calitate de ofiţer aristocrat. În această perioada a cunoscut-o pe tânăra balerină Mathilde Kschessinka, care a devenit prima sa iubită. Nu a fost o relaţie de durată, întrucât amândoi erau conştienţi că nu puteau ieşi în public împreună, iar în plus, Nicolae îşi dăruise deja inima prinţesei germane din Hessa-Darmstadt, Alix. Mulţi credeau că nu este o partidă reuşită, întrucât Alix nu făcea dovada unei personalităţi tipice pentru o viitoare ţarină a Rusiei. Nicolae nu a putut fi convins să aleagă altă mireasă, iar cuplul s-a logodit oficial în 1893. În 1894, tatăl lui Nicolae s-a îmbolnăvit grav de nefrită, iar starea acestuia de înrăutăţea tot mai tare. Doctorii ţarului Alexandru l-au sfătuit să călătorească în zona Crimeii, unde clima era mai blândă, însă monarhul a murit în braţele vestitului duhovnic şi tămăduitor Ioan de Kronstadt  la Livadia, la vârsta de 47 de ani. 

Nicolae nu se simţea pregătit pentru a conduce. Era conştient că misiunea de a guverna Rusia era o sarcină grea, care depăşea experienţa şi abilităţile sale. Era însă încredinţat că Dumnezeu îi alesese acest destin, în ciuda neputinţelor sale. Noul împărat a luat foarte în serios momentul încoronării, fiind foarte pătruns de experienţa ungerii spirituale întru această slujire. După ce i-a fost aşezată coroana pe cap, Nicolae a căutat sprijin şi călăuzire mai întâi în forţele sale, şi apoi în Dumnezeu care i-a dat să poarte această cruce. La scurt timp după ce a realizat că este înconjurat de birocraţi ipocriţi şi mânaţi doar de interese proprii, Nicolae a înţeles că se poate bizui pe foarte puţini. Fiind trădat şi dezamăgit de rude, a căutat sprijin la soţia sa. Nicolae a devenit neîncrezător în natura umană, ducându-l la izolare şi singurătate.

Înainte de toate, Nicolae iubea Rusia şi apoi familia. El gândea că destinul celor două entităţi era indisolubil. Nimeni nu cunoştea slăbiciunile dinastiei Romanov mai bine decât el însuşi, şi totuşi considera că monarhia era singura forţă care putea preveni Rusia de la destrămare. Nicolae era suficient de inteligent pentru a realiza cât de probabilă era asasinarea sa. Decizia Alexandrei de a se căsători cu el şi de a-şi asuma un viitor nesigur era un act de devotament pe care el îl aprecia enorm.

Nicolae era profund religios şi în genere o persoană solitară, care prefera compania câinilor săi prezenţei miniştrilor de stat. Vânătoarea era o pasiune care îl detaşa din tumultul vieţii politice din St. Petersburg. Nicolae a preferat să locuiască la ţară, în apropiere de centrul oraşului, decât să stea în Palatul de Iarnă. Palatul Alexandru a devenit căminul său principal, iar Peterhof era locul de reşedinţă pe litoral. În palatul său, ţarul lucra singur la masă. Refuzând să aibă un secretar, îşi conducea singur activităţile, ajutat fiind de oficialităţile de la curte şi valeţii săi. Nicolae era foarte muncitor în cadrul activităţilor de stat, deşi realizările lui erau limitate adesea de tendinţa de a se concentra asupra detaliului în detrimentul ansamblului. Nu era sigur de părerile proprii şi considera că a întreba pe cei din jur sau a cere sfat era o dovadă de slăbiciune şi ezitare. Astfel, el a încercat să-şi urmeze propriile porniri, care erau de altfel limitate la propria experienţă.

Fragmente traduse de pe site-ul http://www.alexanderpalace.org/

După cum puteţi citi în această scurtă biografie, Sfântul Împărat Nicolae nu era un monarh perfect, Biserica nu încearcă să acopere slăbiciunile sale omeneşti, ci să evidenţieze calităţile sale duhovniceşti. Mântuitorul a spus că vom fi judecaţi după starea în care vom fi aflaţi. Dacă această familie a fost ucisă într-un context spiritual foarte înalt, nimic nu o face mai puţin demnă de cinstire în rândul sfinţilor 

Sfântul Ţar Mucenic Nicolae al II-lea Romanov al Rusiei

Întrucât am găsit o carte minunată dedicată acestei familii de martiri - Rodica Pătcaş O familie de mucenici. Sfântul Ţar Nicolae al II-lea şi cei dimpreună cu el, mă voi strădui să redau conţinutul ei pe acest blog pentru a facilita accesul tuturor celor interesaţi la o sursă pertinentă care prezintă succint istoria Imperiului Bizantin în lumina domniei ultimului monarh din dinastia Romanovilor.

"Încreştinat de Sfânta Împărăteasă Olga (+989) şi de nepotul ei, Sfântul Cneaz Vladimir (980-1015) în anul 988, poporul rus are o istorie zbuciumată. Până la încreştinare s-a închinat zeilor păgâni şi i-a trebuit mult timp să renunţe definitiv la aceştia. Sfântul Vladimir, cneazul Kievului (apărut ca stat în anul 882), se căsătoreşte cu Ana, sora împăratului Bizanţului, Vasile al III-lea şi astfel aduce din Crimeea, din cetatea bizantină Kerson, preoţi şi odoare bisericeşti ocupându-se personal de convertirea supuşilor. Dintr-un om violent, desfrânat, ambiţios şi arogant, în urma botezului el se schimbă radical devenind un model de virtute şi blândeţe, unind de atunci statul cu Biserica şi recunoscând oarecum primatul celui dintâi.

Chiar dacă cnejii şi-au rezolvat ulterior problemele succesorale după tradiţia antică a omorului, poporul şi-a însuşit din ce în ce mai mult trăirea autentică creştină. Separarea sfinţilor de păcătoşi se făcea în termenii învăţăturii lui Hristos. Astfel, au apărut din popor sfinţi care i-au întărit în credinţă, nelăsând poporul să uite de Dumnezeu în viaţa grea care o avea. Războaiele civile interne pentru supremaţie în stat, năvălirea hoardelor asiatice, atacurile cruciaţilor germani, dorinţa polonezilor catolici de a-şi mări teritoriile şi de a-şi impune religia lor, Bizanţul lacom după averi şi teritorii, slăbiciunile oamenilor dependenţi de alcool cu toate cele ce derivă de la consumul lui, cei aproape 300 de ani de dominaţie mongolă (1206-1480) sunt doar câteva din greutăţile prin care au trecut ruşii. Dar nu s-au lepădat de credinţa lor. În Kiev a luat naştere în anul 1073 Lavra Peşterilor, ia în anul 1337, lângă Moscova, Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej (1319-1391), puternice centre religioase din care s-au răspândit părinţi şi duhovnici în întreaga Rusie. Mai târziu numărul mănăstirilor a crescut, ele având un rol important de alinare, întărire precum şi de mobilizare.

Căderea Bizanţului (considerat a doua Romă) sub Mahomed al II-lea în anul 1453 transferă întreaga autoritate a Moscovei, devenită cea de-a III-a Romă, noul centru al creştinismului oriental. Ţarul (denumirea rusească pentru împărat este o derivaţie a cuvântului latinesc "Caesar"), nu mai era împăratul Bizanţului, rolul îi revenea suveranului ce domnea la Moscova - a cărui putere creştea. Ca o legitimare faptică a acestei succesiuni, în anul 1472 împăratul Rusiei, Ivan al III-lea s-a căsătorit cu Sofia Paleolog, nepoata ultimului împărat al Bizanţului, Constantin Paleolog, pecetluind transferul puterii."

Deosebit este faptul că Roma creştină are drept prima ei doamnă şi împărăteasă pe muceniţa lui Hristos Alexandra, soţia păgânului persecutor Diocleţian. Convertită de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe la credinţă (scenă reprezentată în icoana din dreapta jos), aceasta iese în mijlocul mulţimii unde era condamnat ostaşul creştin şi îşi înfruntă soţul pornit spre vărsare de sânge, fiind şi ea osândită la moarte mucenicească. Este remarcabil acest cerc complet al împărăteselor bizantine care începe cu Sfânta Alexandra din secolul 4 şi se sfârşeşte cu Sfânta Muceniţă Alexandra, împărăteasa Rusiei (icoana din stânga sus), care a primit credinţa creştină prin convertire de asemenea, plecând la Domnul prin martiriu.

Ţarina Alexandra avea o evlavie deosebită faţă de patroana ei protectoare, multe icoane autentic bizantine cu Sfânta Muceniţă Alexandra fiind pictate din dispoziţia ei (icoană dreapta. În Bad Ems - Germania se află chiar o biserică rusească unde familia imperială participa la slujbele ortodoxe în timpul concediului de odihnă (foto).

"Prima Romă - oraşul Roma, construit de păgânul Romulus este sfinţit prin sângele şirului nesfârşit de mucenici şi muceniţe începând cu cei mai mari apostoli Petru şi Pavel în anii 64 şi 67 d. H. Apoi Sfântul Constantin cel Mare întemeiază un oraş nou, neîntinat de păgâni ci sfinţit de paşii sfântului apostol Andrei cel întâi chemat la apostolie, punându-i numele Constantinopol - "Oraşul lui Constantin". În anul 325 Sfinţii Părinţi ai primului Sinod de la Niceea au sfinţit nu numai bisericile, ci şi zidurile şi clădirile principale ale acestui oraş, care a rămas un important centru al creştinătăţii. În anul 1453 Constantinopolul a fost cucerit de Mahomed al II-lea, împărat fiind în vremea aceea tot un Constantin (Dragases). 
 
Imperiul creştin rămâne neclintit, dar centrul se mută în alt loc, noul loc numindu-se "a III-a Romă" şi ultima deoarecea patra oară Biserica va fi nevoită să fugă în pustie (conform Apoc. cap. 12, 6, 14). - Şi ia naştere învăţătura despre Sfânta Cetate călătoare care de trei ori în istorie şi-a schimbat locul. Numai de trei ori, căci totul se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De aceea şi principalele reşedinţe istorice ale Bisericii Lui au fost vremelnice, dar nici peste măsură înmulţite ca să nu se distrugă sfânta mărturie a simbolicii numerelor. - Protoiereu A. Saltâkov. 
Denumirea Romei este legată cel mai strâns de mucenicia îndurată în numele lui Hristos. Roma în primele ei veacuri de apostolat al ortodoxiei  îndurat persecuţii groaznice din partea păgânilor. Constantinopolul ortodox grec a îndurat prigoanele din partea iconoclaştilor, cruciada din partea romei catolice şi jugul greu din partea musulmanilor. 

După ce Rusia (indiferent dacă scaunul împărătesc a fost la Moscova sau Sankt Petersburg) a intrat în drepturile celei de-a III-a Rome, asupra unicei şi marii împărăţii ortodoxe s-au năpustit prigoanele, lucrările tainice ale iadului împotriva Bisericii şi a monarhiei, culminând cu cea mai tragică zi pentru Rusia, aceea a abdicării de pe tron a ţarului pătimitor Nicolae al II-lea Romanov. Iar măreaţa denumire a Rusiei - Roma - a ieşit la iveală nu prin strălucirea frumuseţii, ci prin slava suferinţei. 
Întemeietorii neamului boieresc al Romanovilor au fost originari din ţinuturile prusace. Se numeau Andrei şi Teodor şi au sosit în Rusia în secolul al XIV-lea. Strănepoata lui Andrei, Anastasia, a devenit ţarină prin căsătoria cu ţarul Ivan cel Groaznic. 
Dinastia Romanvilor şi-a început domnia din anul 1613 după 15 ani de haos politic, de ţari falşi şi de descompunere a statului. Delegaţi reprezentând clerul, nobilimea, funcţionarii, orăşenii şi ţăranii au ales ca ţar pe Mihail Romanov (1613 - 1645), un adolescent de 15 ani, al cărui tată era respectatul Mitropolit Filaret. Astfel Biserica ajunge din nou în strânsă legătură cu statul.

Sfinţii Mucenici Romanov

Ţarul Nicolae Alexandrovici, Ţarina Alexandra Feodorovna şi copiii lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei - sunt o icoană grăitoare a ceea ce înseamnă creştinismul autentic în secolul XX, un secol zbuciumat de răzvrătire, de slăbirea credinţei şi de dorinţa de a răsturna valorile creştine în ideea de a le înlocui cu valori secularizate, profane. Ţarul Nicolae este ultimul împărat creştin, uns de Dumnezeu după ritul bizantin autentic, un model de supravieţuire a imperiului de răsărit de altă dată. Acest imperiu rusesc a rezistat eroic până în anul 1918, aşa cum şi Bizanţul a rezistat eroic până în 1453. Asemănarea este izbitoare, Bizanţul a căzut ca şi ţarismul din cauza oamenilor şi a credinţei lor îndoielnice. Mult s-a scris despre Ţarul Nicolae, poreclit Nicolae cel Sângeros sau ţarul labil, condus de "nemţoaică". Puţini însă văd nişte sfinţi în această familie imperială care şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului restaurării creştinismului în Rusia secularizată, laicizată, afectată tot mai mult de inovaţiile apusene care discreditau tradiţia ortodoxă de răsărit. Este greu de acceptat că o prinţesă orfană din statul german Hessen-Darmstadt putut deveni împărăteasă creştină. Este greu de crezut că un tinerel cuminte şi bun la suflet a ajuns împărat. Este foarte greu de observat că soţii Nicolae şi Alexandra s-au iubit cu adevărat, înţelegând taina care i-a unit în Biserica Ortodoxă. Este greu pentru necredincioşi să vadă în împărăteasa Alexandra un model de convertire sinceră. Acest blog este închinat celei mai impresionante familii de martiri din Rusia pentru că aceşti împăraţi au plătit cu sângele lor pentru ca Rusia să fie un pământ al mânăstirilor, al icoanelor bizantine, al monahismului înfloritor. Noi, românii, vedem în Rusia doar umbrele bolşevice ale URSS, vedem un Lenin, un Stalin, vedem implicit pe cei care au suferit de pe urma Rusiei sovietice, tot nişte martiri, de data aceasta pe tărâmul nostru. Frumos ar fi să fim curaţi pentru a le vedea pe toate curate, să ne fie sfinţii sfinţi, creştinii creştini, împăraţii împăraţi, iar lumina noastră să ne fie lumină. Căci dacă lumina din noi este întuneric, cum va arăta întunericul din noi?